In numele cainelui

Claudia Golea Sumiya s-a născut pe 2 decembrie 1968, la Bucureşti.

A copilărit în Franţa, la Paris. În 1980 se întoarce la Bucureşti. În 1991 a absolvit japoneza-engleza la Universitatea Bucureşti. În 1992 pleacă pentru doi ani în Japonia. De atunci Claudia Golea Sumiya călătoreşte exhaustiv, dar locuieşte pentru perioade mai îndelungate în Japonia şi în Thailanda. În 1998 publică romanul Planeta Tokyo la editura Nemira. Tot la Nemira apare în 2000 romanul Tokyo by Night. În 2004 apare la editura Polirom Vară în Siam. În 2005 publică tot la Polirom French Coca-Cola. Tot în 2005, Polirom reeditează Planeta Tokyo şi Tokyo by Night. În 2007 apare la editura Trei Flower-Power Tantra.

Claudia Golea Sumiya locuieşte în prezent în Japonia împreună cu soţul Haruya, căţelul Shiba şi motanul Sultan.

Fragmentul de mai jos face parte din romanul În numele câinelui, în curs de apariţie la editura Minerva.

3

M-am născut pe 26 ianuarie 1962, în orăşelul Yanai, din prefectura Yamaguchi. Asta vine pe lângă Hiroshima. Tatăl meu avea o firmă şi un mic magazin de îngheţată. Lucra în fiecare zi a anului în afară de 1 ianuarie. Nu-mi amintesc să mă fi jucat vreodată cu tatăl meu, dar ştiu că l-am respectat întotdeauna deoarece muncea atât de mult pentru familia lui. Mama mea îl ajuta la magazin, dar avea totuşi mai mult timp să se ocupe de mine şi de sora mea mai mică. Nu-mi amintesc prea bine despre al cincilea membru al familiei noastre; eram prea mic. Era un căţeluş maroniu, pe care l-am luat de pui, dar el a fost călcat la nici un an de o maşină. Nu am avut, aşadar, şansa să creştem împreună. De al şaselea membru însă îmi amintesc foarte bine. A venit la noi pe data de 5 mai 1973. Eram destul de mare; aveam pe atunci unsprezece ani. Era un câine mare cu blana albă, lungă. Sora mea îl culesese de pe stradă. L-am denumit iniţial Shiro – adică Albişorul -, dar a devenit apoi Chiro, acest al doilea nume părându-ni-se mai simpatic. I-am făcut locuinţa în curtea noastră, într-o cutie de carton. M-am ataşat de el instantaneu, căci era un câine inteligent, care învăţa repede orice. A învăţat astfel foarte repede să dea lăbuţa şi să se joace cu mingea. Sora mea sau mama mea îl plimbau de obicei, dar eu mă jucam mereu cu el în parc. Îi aruncam mingea şi, la început, el o aducea cuminte înapoi. Apoi însă voia să facă pe şmecherul şi nu-mi mai aducea mingea. Trebuia să i-o iau forţat. Mă întâmpina mereu fluturându-şi coada când veneam de la şcoală şi părea să se bucure sincer. Îl iubeam nespus.

Dar nu se împlinise nici un an de când Chiro era cu noi şi a venit acea zi fatidică de 1 aprilie 1974, pe care mi-o amintesc foarte bine şi acum. Era într-o vineri. Sora mea a ieşit să-l plimbe pe Chiro şi s-a întors plângând. Îi dăduse puţin drumul din lesă, hingherii îl luaseră şi, ea fiind un copil, nu mai voiseră să i-l dea înapoi. Era pe vremea când în Japonia s-au adunat cu nemiluita câinii în vederea eradicării turbării.

Dar Chiro era vaccinat şi avea lipită pe zgardă o plăcuţă ce atesta acest lucru. Ne-am dus în aceeaşi zi, vineri, la ecarisajul din Yanai să-l recuperăm. Însă acolo o tânără toată numai zâmbet ne-a explicat că toţi câinii adunaţi în Yanai sunt trimişi în aceeaşi zi la ecarisajul din oraşul mai mare Iwakuni. Nu era cazul să ne grăbim, căci câinii erau ţinuţi acolo o săptămână până să fie exterminaţi, mai ales că erau sâmbăta şi duminica la mijloc, zile în care nu găseam pe nimeni la ecarisaj. Puteam să ne ducem de luni încolo.

Eu trebuia să mă duc la şcoală luni. Dar tatăl meu, oricât de ocupat era, s-a dus la Iwakuni. Era încă luni, dar Chiro fusese deja ucis. Fără nicio explicaţie.

Când tatăl meu mi-a dat vestea am văzut negru în faţa ochilor. Apoi am început să plâng deşi eram ditamai băiatul. Apoi m-am deconectat complet de realitate timp de câteva ore; nu mai am nicio amintire;. Spre seară, m-am dus în curte la lada de carton a lui Chiro şi am cules de acolo smocurile de păr pe care le lăsase pe lumea asta. Le-am îndesat în buzunar. Ulterior aveam să le pun într-o cutiuţă de cărţi de vizită şi aceasta avea să fie amuleta mea tot restul vieţii.

Aveam doisprezece ani, dar îmi sunt şi acum vii în minte furia şi dorinţa mea de răzbunare şi de a ucide pe cineva din acea zi. Îi datoram asta lui Chiro. Atât de mult îl iubisem.

Mergeam la şcoală în continuare şi hazardul făcea ca şcoala din Yanai să se afle lângă ecarisaj. Vedeam trecând uneori maşinile cu câini şi dorinţa mea de răzbunare se contura tot mai mult. Eram totuşi nehotărât. Mă gândeam că, dacă aş ucide pe cineva, părinţii mei ar suferi şi nu voiam să-i supăr. În plus, nu ştiam prea bine pe cine aş ucide. Când am intrat însă la liceu, în primul şi al doilea an, m-am hotărât. Am învăţat la ştiinţele sociale că ecarisajele ţineau de Ministerul Sănătăţii şi am hotărât, aşadar, să mă răzbun pe cineva de acolo. M-am hotărât să ucid. Ştiam de atunci că pentru aceasta voi fi băgat la închisoare şi voi fi eventual condamnat la moarte. Având în vedere acestea din urmă, am decis următoarele: să nu mă bazez pe părinţi, să nu mă bazez pe vreun prieten, să nu mă căsătoresc niciodată şi să nu am niciun lucru ori fiinţă dragă sau de care să nu fiu în stare să mă despart, pe scurt, să fiu de unul singur. Trebuia să n-am ataşamente; numai aşa aveam să dobândesc puterea să mă răzbun şi să risc pentru aceasta pedeapsa supremă.

Întâmplarea a făcut că, în timp ce luam această hotărâre, mă ataşam din nou de cineva. Acesta era al şaptelea membru al familiei noastre, câinele Ponta. Spre deosebire de Chiro, Ponta avea blana maronie, dar, la fel ca şi pe Chiro, sora mea îl culesese de pe drumuri. Nu mai ştiu exact la cât timp a fost după ce a murit Chiro. Să fi fost în decurs de un an. Tot spre deosebire de Chiro, Ponta nu învăţa aşa de repede. Nu a prea învăţat niciodată să dea lăbuţa, iar mingea, cum punea gura pe ea, nu voia s-o mai lase şi mârâia dacă voiai să i-o iei. Dar altfel, era foarte drăgăstos. Mă întâmpina dând din coadă când veneam de la şcoală şi, atunci când mă certam cu tata, mama sau sora mea, se uita îngrijorat la mine, cu nişte ochişori care păreau să spună: hai, mai bine lasă de la tine. Îmi era şi el foarte drag, ca şi Chiro. Când am terminat liceul şi m-am dus la facultate într-o altă localitate am vrut să mă ţin de promisiunea pe care mi-o făcusem mie însumi să mă desprind cât mai repede de părinţi şi astfel nu voiam să mă mai întorc acasă. Mă duceam totuşi special ca să-l întâlnesc pe Ponta. Când ajungeam acasă dădea din coadă, se gudura pe lângă mine şi mă privea de parcă mă întreba: Unde ai fost?

Odată, seara, la pensiunea de lângă Universitate, m-a sunat mama. Mi-a murmurat în receptor: Ponta a murit.

Ponta avea pe atunci în jur de zece ani. Am plâns toată noaptea şi mi-am jurat încă o dată să nu mai am vreodată un lucru drag pe lumea asta.

Cum am ajuns la facultate este o altă poveste. Când eram în liceu nu învăţam prea bine. Nu învăţam de fapt deloc. Mintea mea şi întregul meu trup erau ocupate de ideea răzbunării. Atât de mult, încât la un moment dat m-am îmbolnăvit grav de stomac. Deşi nu învăţam, ştiam totul la matematică şi la fizică. Dar nu-mi făceam niciodată temele. Acasă citeam toată ziua cărţi cu maşina timpului şi mă gândeam ce bine ar fi fost dacă totul ar fi aievea şi eu m-aş putea întoarce în timp să-l aduc înapoi pe Chiro. Eram pasionat şi de teoria relativităţii a lui Einstein şi devoram cartea. În rest, ca pasiuni aveam animalele, echitaţia, muzica, planeta, spaţiul cosmic, neutronul, Spaţiul, Timpul, Materia, Viaţa, Spiritul şi computerele. Dar nu ştiam încă. Pentru răzbunare trebuia să-mi întăresc corpul şi mă gândeam pentru asta să intru în am hotărât să le urmăresc la Universitate.armată. Şi totuşi, pasiunile mele erau aşa de puternice, încât

Forţa extremă şi puterea de caracter a lui Takeshi Koizumi, alături de tandreţea pe care o manifesta pentru necuvântătoare m-au impresionat într-atât, încât trebuia să-l întâlnesc. După ce fusese condamnat la moarte şi făcuse recurs la Înalta Curte, îl mutaseră la închisoarea din Tokyo. Am aranjat prin corespondenţă o întâlnire cu Takeshi şi ne-am dus la închisoarea de la Kosuge.

Nu obişnuiam să umblu prin închisori şi era prima mea experienţă de acest fel. Era o clădire de zece etaje, perfect curată în interior. Formalităţile pentru vizita unui deţinut erau cam complicate. Trebuia completat un mic formular, după care ţi se dădea un număr dacă deţinutul putea fi vizitat. Apoi trebuia să aştepţi să apară pe panoul din sala de aşteptare numărul tău, timp în care puteai să te uiţi la un televizor cu ecranul foarte mare. Nu puteai să le aduci deţinuţilor nimic de mâncare din afară, în schimb puteai să plăteşti acolo, la un magazin de lângă sala de aşteptare, câteva snackuri în pungi şi prăjituri care aveau să le fie trimise în celulă în aceeaşi zi. Aşa am făcut.

Takeshi Koizumi era la etajul zece, etajul de maximă siguranţă rezervat condamnaţilor la moarte. Numărul nostru a apărut repede în dreptul etajului zece. Ne-am îndreptat spre intrarea către celule. Am mers pe un coridor foarte lung şi extrem de curat până la lift. La zece ne-am arătat numărul de ordine şi ni s-a indicat încăperea cu numărul cinci. Era extrem de mică, cu numai trei scaune, o măsuţă şi un geam mare, care ne despărţea de încăperea la fel de mică în care avea să fie adus, cu siguranţă, Takeshi Koizumi.

A apărut, în sfârşit, însoţit de un paznic care se aşeză la un pupitru de lângă deţinut. Figura lui Takeshi Koizumi era impresionantă, destul de solid pentru un japonez, avea liniile feţei clar sau chiar abrupt trasate. Era faţa unui om care ştia ce voia, a unui om care ştia să iubească şi să urască. Era faţa unui justiţiar şi a unui om puternic. Mie şi lui Haruya, Takeshi Koizumi ne zâmbea. Ne-a mulţumit că ne interesam atât de mult de el. Apoi l-am întrebat cum erau condiţiile la închisoare şi el ne-a spus că masa era foarte bună având în vedere locul. Takeshi ne-a întrebat apoi ce mai fac Shiba şi Sultan. I-am răspuns detaliat. Apoi l-am întrebat ce cărţi preferă şi el ne-a spus că de departe cărţile cu poze cu animale. Când vedea animale, inima lui Takeshi se înmuia. I-am promis că aveam să-i trimitem şi că aveam să mai venim să-l revedem. Întrevederea a fost scurtă. Numai zece minute, după care paznicul ne-a întrerupt. Era maximum la care aveam voie.

În drumul spre casă am vorbit cu Haruya despre Chiro şi despre cât de îndrituit fusese Takeshi Koizumi să ucidă. Am deplâns chiar faptul că nu-şi dusese la îndeplinire lista de zece persoane. Nici în ceea ce ne privea nu exista niciun motiv rezonabil pentru care un om sau doi oameni câţi ucisese Takeshi să fie consideraţi mai importanţi decât un animal sau mai bine zis decât zeci de mii de animale de companie care erau ucise anual în Japonia. Dar, cum spunea Koizumi, este imposibil să înţelegi acest lucru dacă eşti homocentrist, adică dacă eşti obtuz şi consideri că omul, deoarece este cel mai tare, este în centrul lucrurilor şi poate să dispună cum vrea de orice îi este la îndemână. Dacă eşti homocentrist, consideri, de asemenea, evident faptul că omul este cel mai preţios, măsura tuturor lucrurilor. Din fericire, nu toţi oamenii din prezent mai sunt aşa şi unii au început să-şi pună întrebări despre ordinea lucrurilor. Takeshi Koizumi ne impresionase pe amândoi şi ne făcea să reflectăm, să ne gândim la nedreptatea sistemului care se ocupă de animale şi la cât de fericiţi eram noi trăind alături de Shiba şi de Sultan.

4

Locuiam cu cazare într-o demipensiune împreună cu mai mulţi colegi. Eram la facultatea de electronică a Universităţii din Prefectura Saga. Nu prea îmi plăceau cursurile. Îmi plăcea pur şi simplu să studiez la bibliotecă. Nici nu aveam de gând să termin facultatea, mai ales că pentru a termina facultatea trebuia să iei note de trecere şi la subiectele care nu mă atrăgeau, precum engleza şi germana. Dar eram cufundat până peste cap în teoria relativităţii şi în fizica particulelor elementare la bibliotecă. Cât despre computer, să nu mai vorbim; eram pasionat. Am folosit atât de mult computerul mare al universităţii, încât în final mi s-a interzis accesul în camera aceea. Un profesor mi-a propus să folosesc un computer mai mic, ceea ce am şi făcut. Era un NEC PC 9800.

Nu voiam neapărat să termin facultatea, dar, repetând unii ani, am sfârşit prin a petrece la universitate şase ani. În primul şi al doilea an am studiat la cursuri teoria relativităţii cu geometria lui Riemann şi fizica particulelor elementare cu mecanica cuantică, cronodinamica cuantică, electrodinamica cuantică şi mecanica statistică. Şi bineînţeles, ca obiect de bază, am studiat multă matematică: proprietăţile tensorilor, analiza vectorilor, geometria lui Riemann, calculul infinitezimal, ecuaţii diferenţiale, ecuaţii diferenţiale parţiale, transformările lui Fourier, teoria funcţiei numerelor complexe.

Dar, studiind teoria particulelor elementare, am simţit din ce în ce mai mult că teoria standard, deşi poate să exprime aproximativ comportamentul particulelor şi o anume condiţie a lor, nu arată adevărata stare a particulelor. Asta pentru că parametrii sunt prea mulţi şi teoria nu este frumoasă. Cauza este că ea a fost făcută de mai mulţi oameni, nu de unul singur, precum teoria relativităţii. Eu cred şi acum că natura este un lucru simplu şi frumos. De aceea nu cred că există atâţia parametri ca în teoria standard. Cred că această lume este exprimată de un singur parametru: numărul dimensiunilor (trei dimensiuni, cinci sau şase etc.). Am renunţat, aşadar, să mai studiez teoria particulelor elementare. Căutam o teorie care să înlocuiască teoria standard, dar nu am găsit cât am fost la facultate. Doar acum aproximativ douăzeci de ani, când lucram, am aflat de teoria supercorzilor. Este o teorie conform căreia toate particulele elementare precum neutronul, neutrino, fotonul, leptonul, cuarcul etc. sunt superflue, supercorzile înlocuind totul. Dar ecuaţiile din teoria supercorzilor sunt foarte complicate şi nu pot fi soluţionate prin matematica actuală, de aceea cunoaşterea supercorzilor este încă incompletă.

Studiam foarte mult şi despre maşina timpului, deşi nu înţelegeam prea bine. Eterna mea fantezie era aceea de a mă întoarce în timp după Chiro.

Am repetat anul doi, aşa că mi s-a anulat bursa pe care o primisem până atunci şi nici părinţii nu-mi mai trimiteau bani. Trebuia să mă întreţin, aşa că am început să muncesc cu ora. Erau posturi pe perioade scurte, de la o săptămână la trei luni. Am lucrat astfel la o firmă de mobilă, am făcut transporturi pentru mutări, am trasat linii pe drumuri, am lucrat la poştă etc. Postul de paznic de noapte la o fabrică de încălţăminte a fost pe o perioadă mai îndelungată.

Cât despre viaţa mea de zi cu zi, în afară de studiu, aveam prieteni buni cu care mă distram, astfel că perioada facultăţii a fost cea mai fericită din viaţa mea. Dar distracţia mea nu era foarte nebunească. Colegii mei de la pensiune jucau foarte des majan, şahul chinezesc, dar eu nu prea. Mulţi fumau, dar eu deloc. Nici la petrecerile cu băuturi alcoolice nu participam.

Una din distracţiile mele favorite era să ascult muzică. Ascultam mai ales muzică japoneză pop sau folk, dar din anul trei, sub influenţa prietenilor, am început să ascult şi eu muzică străină şi mai ales hard rock şi heavy metal. Ascultam astfel Iron Maiden, AC/DC, Judas Priest, Scorpions etc.

O altă distracţie a mea erau jocurile de noroc. Eram la o facultate de ştiinţe exacte şi studiam multă matematică, aşa că într-un fel mă pricepeam. La pachinko, renumitul joc de noroc japonez, am câştigat în totalitate pe perioada facultăţii aproximativ echivalentul a 40.000 de euro. Dar aproape toţi aceşti bani i-am folosit la cursele de cai şi la loto.

Stăteam la vreo zece kilometri hipodrom, unde mă duceam aproape în fiecare săptămână. La început mă duceam doar să privesc caii. Mi se păreau nişte animale foarte frumoase. Apoi am început să pariez, dar nu prea câştigam. Când am aflat că un cal vedetă pe care mi-l aminteam foarte bine de la Saga a murit de curând, s-a făcut gol în inima mea. M-am simţit extrem de singur fără acel frumos animal.

Ducându-mă des la bibliotecă, citeam tot felul de materiale, altele decât cele de specialitate. Mi-am dat astfel seama că Japonia nu este un stat democratic, ci un stat birocratic. M-am hotărât atunci să-l ucid nu pe ministrul Sănătăţii, aşa cum avusesem de gând, ci pe vice-ministrul administrativ, şeful funcţionarilor din acel minister. Ministrul se schimbă de obicei odată cu guvernul şi rolul său este politic şi trecător, pe când vice-ministrul administrativ nu se schimbă, ţinând de sistem.

M-am hotărât atunci, când aveam vreo 22 de ani, şi asupra datei aproximative la care aveam să mă răzbun. Astfel, dacă mă răzbunam şi eram pedepsit imediat, am considerat că voi avea regrete că nu mi-am trăit viaţa. Dar, în acelaşi timp, nu puteam să întârzii prea mult, căci trebuia să am în vedere rezistenţa mea fizică. Nu putea să fie foarte bună la o vârstă prea înaintată. M-am hotărât, aşadar, să trăiesc fără regrete până pe la 50 de ani, când aveam în sfârşit să mă răzbun.

Ca să trăiesc fără regrete, fără lucruri pe care puteam să regret că nu le-am făcut, aveam nevoie de bani. Am renunţat astfel la facultate ca să muncesc. Un profesor, după ce a încercat să mă convingă să-mi continui studiile, mi-a prezentat un loc de muncă în Tokyo.

Când am decis să încerc să comunic cu Takeshi Koizumi, în afară de faptul că era un mare iubitor de animale, nu ştiam deloc ce fel de om este. Putea să fie un om dur, obtuz şi simplu, aşa cum îl prezenta presa japoneză. Nu mă aşteptam deloc să am de-a face cu un super intelectual. De la modul în care se exprima în scrisorile sale, de la felul în care scria caracterele japoneze şi până la cărţile pe care ni le cerea să le citească era clar că Takeshi era un om foarte inteligent şi cult. Eu şi Haruya i le-am cumpărat, dar, înainte de a i le trimite, ne-am uitat peste ele şi n-am înţeles nimic. Numai Haruya a reuşit să citească una dintre ele, care era mai simplă. În rest, Takeshi mai citea la închisoare cărţi despre drepturile animalelor, pe care i le trimitea altcineva. Mi le-a recomandat şi mie în versiunea lor engleză originală. Le-am citit şi toate sunt cărţi pe care le-am iubit foarte mult, precum Treblinka eternă, Mergând alături de camarazii noştri necuvântători, Eliberarea animalelor etc. Nu cred că vreuna din aceste cărţi s-a tradus în limba română. La noi se traduc numai bazaconii ficţionale, neglijându-se cărţile cu adevărat importante, pe care, dacă le citeşti, pot să-ţi schimbe viaţa. I-am scris odată lui Takeshi despre un episod care avusese loc la un restaurant. Eu şi Haruya ne dusesem la Gusto şi mâncam câte un hamburger. Brusc, hamburgerul mi-a căzut prost. M-am gândit ce trebuie să creadă un porc sau o vacă despre oameni atunci când porcul sau vaca sunt omorâţi. Cred că oamenii sunt nişte monştri, nişte ucigaşi, nişte făpturi groteşti. Şi aşa este. Porcul sau vaca au dreptate. M-am hotărât atunci să nu mai mănânc carne.

 

 

sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/in-numele-cainelui-i-de-claudia-golea-sumiya-10254755

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: